De fiecare dată când statul ia o măsură în interes public și nu in beneficiu individual sau oligarchic, românii sar în sus și reacționează, manifestându-și convingerile antisistemice prin violență fizică sau verbală. De la a trimite mii de mesaje parlamentarilor și miniștrilor, președinției sau Uniunii Europene, până la a ieși în stradă provocând anarhie sau înfruntări cu forțele de ordine, mai nou este totul permis, în numele luptei pentru drepturile și libertățile individuale.

Am trait 30 de ani în perioada comunistă, parcurgând drumul de la lampa cu petrol la tubul de neon, de la caravana cinematografică sătească la sălile de concerte din marile orașe, de la trenul cu aburi la locomotiva electrică. Au fost perioade grele dar și frumoase dar cel mai mult m-a deranjat teroarea în care trăiau femeile din România, umilința de a fi socotite de statul communist ca fiind niște ființe gestante care trebuiau să ”producă” pentru propășirea societății multilateral dezvoltate.

Dreptul soților de a decide dacă doresc sau nu o sarcină a fost permis între 1955-1960, contrar politicii demografice impuse de Uniunea Sovietică dar a urmat decretul 770/1966 prin care Ceușescu și clica lui de yesmani au interzis avorturile, cu foarte mici excepții și doar pe motive strict medicale. Iar consecințele au fost dezastruoase, 9.452 de femei au decedat, câteva mii au fost condamnate la ani grei de inchisoare alături de sute de medici care făceau avorturi considerate ilegale iar populația României a crescut cu 2 milioane de copii ”nedoriți”, mulți dintre ei născuți cu sechele după avorturile autoprovocate cu cârligul de la umeraș.

Au venit însă evenimentele din decembrie 1989 și speranța de normalitate, anularea politicii ”decrețeilor” fiind una dintre primele decizii ale noilor guvernanți. Unde erau la acel moment cultele și de ce nu au protestat împotriva liberalizării avorturilor? Cu siguranță refugiați în mănăstiri obscure, ascunzându-se prin munți de revoluționarii care cereau patriarhului să răspundă pentru colaboraționismul cu ceaușismul sau de teama tinerilor preoți care cereau reformarea BOR. Iar astăzi, în loc să respectăm dreptul fundamental al femeii de a decide dacă dorește sau nu să procreeze, ne confruntăm cu presiunea cultelor, a tonomatelor cu moralitate îndoielnică din politică și a medicilor apocrifi care refuză să mai presteze un serviciu medical, invocând conflictul de conștiință.

Nu contează că nu permitem educația sanitară și sexuală în școli, în schimb avem ore de religie in secolul XXI, nici că promiscuitatea socială și sărăcia generează mame la 13 sau 14 ani ori că violurile sunt tratate permisiv (evident că de vină e femeia). O anume categorie de medici cu mentalitate de vraci feudali se cred inchizitori cosmici ori sabia și scutul divinității, refuzând să-și facă profesia dar tratând în schimb cu toleranță victimele abuzurilor sexuale, pedofiliei și swingerițele vesele din high life-ul contemporan. Oare Colegiul medicilor a devenit o anexă a BOR? De ce se invocă costurile ridicate pentru acest gen de intervenții, dar nu au probleme de finanțare sau conștiință pentru botoxarea sau siliconarea escortelor ori a faunei feminine din zona show bizzului.

Deși nu există cadrul legal care să interzică avorturile, majoritatea unităților medicale de stat refuză acest serviciu invocând conștiința profesională și umană, brusc devenită inertă când este vorba de avantaje materiale sau alte beneficii necuvenite. Nu contează că mii de femei recurg din nou la avorturi ilegale, nici destinele distruse de greșeli omenești reparabile, nici chiar sufocarea sistemului social cu mii de copii abandonați. Contează că și ei sunt contra a ceva și eludând etica profesională aplică dubla măsură în cea mai nobilă profesie lăsată de Dumnezeu.

Iată o problemă reală a României contemporane, măturată discret sub covor și nepusă pe tapet într-o societate care seamănă tot mai mult cu ferma animalelor orwelliană…

Primul principiu in viață: să nu te dai bătut în fața oamenilor sau a întâmplărilor. (Marie Curie)