Cu foarte mulți ani în urmă, când colegii mei de liceu alegeau să fie ingineri sau economiști, eu îmi doream să fiu ziarist. Eram contaminat de sindromul Cenaclului Flacăra, fenomen perceput la începuturile sale ca locul unde se descopereau talente autentice iar cuvântul era liber și puternic. Nu s-a putut căci vremurile erau tulburi iar compromisurile cerute erau dincolo de limita acceptabilității umane.
Cu toate acestea nu am renunțat să urmăresc viața publică și scrierile ziariștilor, deveniți jurnaliști după 1990. Am ajuns în presă întâmplător, după ce fusesem invitat al primarului Cristian Anghel într-un format de televiziune, emisiune electorală în care fiecare candidat își aducea un susținător. Nu vreau să vorbesc despre cei 15 ani de jurnalism cu întreruperi, pentru că prea rar, mult prea rar…atunci când scriam articole, editoriale sau realizam emisiuni de televiziune, m-am simțit cu adevărat liber.
Mă uit astăzi în jur, urmărind emisiunile la televiziunile naționale sau locale, citind presa print (atâta câtă mai este) si cea online, fără a înțege ce se întâmplă. Nu poți face jurnalism liber flămând fiind sau cu gândul la rata de la bancă, nici când un patron îți spune că nu ai voie să ai opinii altfel sau să critici o persoană simpatică lui. Celor mulți și săraci sufletește, care încearcă să dea lecții de jurnalism, le cer să pună mâna pe un stilou sau pe tastatură și să scrie un articol de presă. Nu reportaj, investigație jurnalistică sau editorial. O simplă știre în care să prezinte o realitate cotidiană. Nu vor reuși, căci de la retorica bulevardieră nonșalantă și populistă până la un text, există o cale , un drum care presupune să citești, să te documentezi și mai ales să înveți cum să fii om.
Celor rămași corecți și care au refuzat să accepte mercenariatul ca formă de manifestare jurnalistică, respect. Celor aserviți, obedienți și slugarnici, scriitori la comandă plătiți din bani murdari, evazionați sau din mită le aduc aminte că banii se termină, stăpânii se schimbă iar țintele de ieri devin prietenii de azi. Demnitatea umană nu se negociază, verticalitatea nu se poate cumpăra iar onoarea nu se moștenește. Odată ajuns mercenar nu vei mai fi niciodată jurnalist liber. Vei decădea doar, devenind șacal, hienă sau hazna, jalnic prestator la ordinele celor care se cred stăpânii vremurilor.
Decât jurnalist plătit să producă atacuri la persoană, lacheu flămând tremurând lângă un birou după firmituri lepădate cu silă…sau laudatores și formator al cultului personalității unui politician mizerabil, mai bine muncitor în construcții sau gunoier.
”Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi si exprima, iubi si urî …” (Nichita Stănescu)
Somogyi Attila, editorialist ziaruldemaramures.ro
