Avem o nouă vară secetoasă în care cei bogați se sacrifică în concedii exotice, cei din clasa de mijloc se duc pe litoralul bulgăresc, grecesc sau turcesc, cei săraci se duc la Băile Felix sau Herculane, iar cei foarte săraci merg la munca cu ziua și bălțile comunale. Democrația e minunată, dar generează haos, atunci când societatea e condusă de homusculi semi analafabeți, oportuniști descurcăreți și intelectuali mediocrii – majoritatea pozând în politicieni și demnitari.
Mă uit la flora și fauna orașului în fiecare zi, traversând obligatoriu urbea cu pretenții de municipiu, pentru a merge la muncă. Mă bucur că mai am doar câteva luni până o să pun arma în rastel și voi putea evada, definitiv, din orașul pe care l-am iubit cândva până la durerea absolută. Aproape nimic nu e cum mi-aș dori, după o viață în care aveam senzația că sunt parte a unei comunități cu o identitate relativ certă. Ce văd mă dezgustă și nu mă refer la natura moartă, clădiri, mașini, parcuri, cât mai ales la fauna urbană din afara zoopolitikonul cretin, la tagma purtătorilor de ciucălău generație a cărei identitate înseamnă pe lângă telefonul mobil sudat de palmă, părul tuns scurt cu mașina nr 2, fața nerasă ca a unui ocnaș bonapartist evadat de pe insula Reunion, tatuajul cu ideograme, pantaloni scurți, tricou și sandale sau sneakerși (ce naiba o fi însemnând). Și evident tupeul de a privi de sus orice mascul heterosexual, care îndrăznește să se îmbrace clasic sau casual, adică cu bun simț.
Detest și posesoarele de biboanță, brave personaje androgine sau luxuriante carnal, care fac concurență din greu standardului masculului păros și obez cu cămașa descheiată la prea mulți nasturi, prin numărul, dimensiunea și culoarea tatuajelor vizibile sau puse la fereală. Asortate cu belciuguri și alte găselnițe de la magazinele de bricolaj, văd fețe aproape identice parcă realizate de un copiator 3 D, aceleași sprâncene lipsă și înlocuite cu marker negru și gros, aceleași buzele botoxate, balcoane siliconate, craci anorexici și ochi camelonici de altă culoare în fiecare zi. În fapt niște jalnice meduze alpine flămânde și puse pe căpătuială, posesoare de baruri, saloane de beauty, magazine de design sau centre spa, un soi de personaje scoică trofeu, baletând plictisite pe unghiile policrome și lungi și tocuri de 15 cm, la brațul ocnașilor mirosind a eschimoși castrați de schimbările climatice.
Ca motiv aș avea să fiu mândru de generația care ar trebui să-mi plătească pensia, după 45 de ani de muncă? Mă aștept să reînviaeze practica stâncii tarpeiene, când orașul acesta provincial și anost, o vacă de muls aproape stearpă și incapabilă să și producă măcar propriul ”untold”, va intra în incapacitate de plată generând exodul masiv spre crematorii a generației posesoare de hernii, spondiloze, cardiopatii ischemice, hemoroizi și picioare de varan. Adică a generației mamuților care au trăit confuzi și complici, în comunism și democrație.
Nimic nu pare mai trist decât să simți că nu mai ai nici un pic de înțelegere sau dragoste emoțională, pentru orașul în care meritai să fii fericit.
Vă ”mulțumesc” stimați conducători pentru ceea ce ați făcut, dintr-un oraș care înainte de voi avea măcar iluzia unui posibil destin fast.
”În aceasta lume, nimic nu mai este la locul său, începând cu ea însăși. Decadența trăiește în agonia ei, sub masca indiferenței în care frica își croiește drum…” (Camelia Oprița)
Somogyi Attila
Foto: arhiva
