Mă uit năuc la lista candidaților pentru președinție. Încerc să înțeleg, sau măcar să deslușesc logica celor care s-au avântat, ori au fost obligați să participe la competiția pentru o demnitate publică, mai prost plătită ca un director din silvicultură.
De ce ar vrea cineva să fie președintele României? Mai ales dacă nu a făcut absolut nimic remarcabil în viață, nu este o inteligență majoră sau un geniu al nației, nu are o experiență, probată cu rezultate, în administrația publică și nu a fost nici măcar un olimpic la …ceva.
Un lucru este cert. Faptul că ești parte a zoopolitikonului amorf, mediocru și incompetent nu este un argument viabil iar pentru simplul fapt de a te fi bălăcit 20 de ani în cea mai pestilențială mocirlă, nu meriți sinecura prezidențială. Căci asta a ”reușit” K.W. Iohannis! Să transforme instituția prezidențială într-un fel de proiect ONG, poziție în care banii și privilegiile sunt certe. Fie că faci, fie că nu faci treabă!
Normal ar fi ca cineva să aspire la funcția de președinte doar după o viață și o carieră profesională exemplare, având o situație materială deasupra nevoilor personale, o educație și cultură corespunzătoare unui om de stat, și în mod obligatoriu capabilitatea de a comunica în cel puțin două limbi de circulație internațională.
În plus, candidatura trebuie să fie motivată de existența unui proiect de țară real, consistent și prezentat din timp, dar nu pe Tik Tok și nu de analfabeți știrbi cu tricolorul de gât. Iar perpetuarea președinților rusofili, bețivi, mincinoși, corupți sau ticăloși trebuie să înceteze.
Un om care vrea să candideze trebuie să aibă bunul simț de a apărea în fața ”poporului”, cu fapte și dovezi certe ale activității sale. Nu cu o retorică imbecilizant inconștientă, în care amesteci fără noimă noțiuni precum: patrie, democrație, națiune, credință, speranță, popor, nomenklatură, tradiție, Dumnezeu și LGBTQ.
În treizeci și cinci de ani de democrație originală, am avut parte doar de niște aventurieri. Unul singur era politician de profesie doar că fusese școlit și îndoctrinat la Moscova. Ceilalți au fost niște oportuniști. Un universitar cu voce de eunuc aratând ca o sosie a domnitorului Cuza, un marinar securistoid matrafoxat cu libidou taifunic și un profesoraș de liceu nesimțit cu mentalitate de obergefreiter. Rezultatele președinților României de până acum? Zero!
Pe cale de consecință…nu avem un proiect de țară, autoritate politică în UE, autostrăzi, spitale regionale, economie funcțională, turism, agricultură, sport. Străinii ne cunosc după palinca de prune, fetele botoxate și tunate, mocănița vișeuană și mămăliga cu brânză. Presa scrie că drogurile au penetrat deja toate mediile sociale, consumul de substanțe psiho la volan este trendy, berea la petul de doi litri este lider de piață, avem internet cu viteză medie de 207,4 Mbps, peste cel al Elveției și Japoniei iar corupția este instituționalizată. Concluzie…suferim de un cancer metastatic în faza doi spre trei.
De-a lungul ultimilor 20 de ani am avut pe scena publică diferite specii de candidați la președinție. De la Radu Duda independentul din Casa Regală a României, până la naționalistul Gheorghe Funar, de la Constantin-Ninel Potîrcă la Corneliu Vadim Tudor, de la Traian Băsescu la Theodor Paleologu, în final de la Călin Georgescu la Diana Șoșoască, ultimii invalidați de pensionarii bugetari ai CCR.
In saptămânile care urmează îi vom pune pe toți candidații pe patul lui Procust, alegerea următorului președinte fiind o prioritate importantă într-o lume bulversată de trumpism, putinism, euroscepticism și cinism.
Sunt de acord, în mare parte, cu opinia onorabilului băimărean care susține că: ”Eu cred și am convingerea că demnitatea, bunul simț, corectitudinea și respectul față de comunitate nu au dispărut…”, dar asemenea lui Toma Necredinciosul, spun și eu: ”Doctore, cred doar ceea ce văd, aud și simt prin dovezi palpabile”.
„Nu alegem niciodată nimic. Se intampla. Sau nu.” (Haruki Murakami)
Somogyi Attila
