S-a scurs aproape un deceniu de la un moment revoltător din viața comunității băimărene. Zece ani în care am umblat cu capul plecat, de rușine și umilință pentru fapta semenilor mei, liderii autoasumați ai comunității maghiare de la acea vreme. O ieșire publică inexplicabilă intr-o societate civilizată, bazată pe principiile și valorile europene, o instigare la izolare, ură și intoleranță, nesancționată de stat.

Mi-am adus aminte de acest stigmat și astăzi, în ajunul Zilei Internaționale a Maghiarilor de pretutindeni, una din sărbătorile naționale ale poporului care a dat umanității 13 laureați ai premiului Nobel dar și mari personalități ale culturii precum Fülöp Lénárd, Avram Hersko, Imre Kertész, Ferencz (Franz) Liszt, Béla Bartók . Dacă nu ați realizat până acum, menționez că mă refer la manifestul civic din 2002, intitulat „Noul strigăt pentru ungurimea din Baia Mare!”, o traducere discutabilă a titlului!

De atunci sunt ”bolnav” pentru că port povara anatemei aruncate asupra mea si a altor mii de concetățeni vorbitori de limba maghiară, de mințile bolnave ale unor cadre didactice, membrii ai cultului reformat, oameni de afaceri și politicieni. Sunt ”bolnav” incurabil și autoexclus din comunitatea maghiară pentru încălcarea cerințelor de puritate națională emise de ”personalitățile” maghiarimii din acea vreme. Mi-am permis să mă căsătoresc cu o româncă, în loc să caut și să accept un paratener impus de minoritatea mea iar copiii mei și-au făcut studiile în limba română, realizându-se în viață fără a face sluj în fața inchiziției maghiarimii locale. Vorbesc trei limbi fără să stâlcesc limba oficială, cu o mândrie inconștientă dar europeană, ce depășește dogmatismul feudal al celor care au infierat prieteniile și căsătoriile interetnice, studiile în altă limbă decât cea maternă și socializarea cu ”ocupanții” de altă nație.

Mi-am reamintit de toate acestea auzind cum se manifestă în deliberativul local, tânărul reprezentant al maghiarimii locale, vremelnic ocupant al unei insignifiante funcții de viceprimar cu zgardă, vorbitor zgomotos, agramat și obraznic, echipat cu un tupeu ce ține de nemeșimea care a stăpânit cândva în acest oraș. Dacă maghiarii vor respectul pe care-l merită, fapt posibil și fără să se târască pe coate și genunchi pentru o funcție administrativă, trebuie să-și promoveze adevărații lideri, capabili să învețe ce înseamnă toleranța, empatia și mai ales spiritul comunitar, valoare europeană care nu ține de puseuri naționalist șovine.

Am fost întrebat de mai multe ori dacă sunt și cetățean maghiar, privilegiu de care puteam să beneficiez foarte ușor și pe drept, dată fiind obârșia familiei mele. Răspunsul este același… și astăzi… nu am solicitat și nici nu voi solicita cetățenia de la un stat ai cărui funcționari în loc să mă întâmpine în 1990 cu apelativul ”testvér” adică frate, mi-au spus din start că eu sunt doar un ”büdös oláh”, denumire dată de nostalgicii irendentiști maghiarilor sau secuilor care trăiesc în Transilvania.

Sunt adevăruri care trebuie spuse, care dor și nu pot fi șterse de patina vremii. Iar mâine este și ziua maghiarilor din România, fie că vor sau nu cei de peste Tisa, zeci de mii care au refuzat să accepte ca noii grofi ai vremurilor să le ordoneze viața, conștiința și mai ales demnitatea.

Numai moralitatea în acțiunile noastre poate da frumusețe și demnitate vieții. (Albert Einstein)