Trăim un Paște trist în condițiile unui conflict armat aflat mult prea aproapede granițele noastre. Mă aștept tot mai des să mă trezesc în bubuiturile tunurilor sau vacarmul exploziilor provocate de rachetele lansate de la sute de kilometri. Am atacuri de panică sau poate de anxietate, gândindu-mă la sutele de mii de ucrainieni fugiți din calea urgiei, oameni care au lăsat în urmă nu doar gospodăriile și agoniseala de o viață ci și membrii ai familiei forțați să lupte într-un război care nu este al lor.
Azi noapte l-am visat pe Octavian Butuza, omul învins de propria-i neputință în a-și administra viață, cel care a încercat să lase un testament moral public, ca o veșnică aducere aminte a mizeriei morale în care trăim. Nu am fost prieteni, nu am ”prestat” pe același segment de audiență și vremelnic am fost și colegi. I-am recitit azi scrisoarea de adio, scrisă într-un moment de rătăcire morbidă și mi-am adus aminte că într-o discuție dura în care l-am certat pentru o anume latura a caracterului sau, m-a surprins spunând-mi că cel mai fericit în viață a fost atunci când purta salopetă de muncitor și nu acum îmbrăcat în costumul scump, cămășile la comandă sau cravatele cu culori țipătoare.
Să știi Octavian, că nu s-a schimbat aproape nimic în anii de când ai plecat. Orașul nostru este la fel de alterat fizic și moral iar corupția este la fel de extinsă, favorizată de o justiție tot mai pudică și impotență. Colegii tăi jurnaliști sunt …tot bine, unii au plecat să te caute, alții se descurcă din venituri mizere, locuind în case moștenite, dobândite sau construite din bugete de austeritate. Cei puțini și cinstiți găsesc soluții alternative trăindu-și apostolatul cu demnitate, în timp ce alții, care te-au dezamăgit și-au luat slujbe la stat bine plătite, că rod al unor prietenii cu „beneficii”.
Și să mai știi că și clerul este bine, un pic mai tomnatic și mai rotund în pântece, dar cu aceleași apucături și obiceiuri, care îndepărtează oamenii de biserici dar îi apropie de Dumnezeu. Unele lăcășuri au fost terminate sau târnosite, altele zac în aceiași stare, uitate de autoritățile cu bugete austere iar băimărenii și maramureșenii sunt tot mai săraci, dar nu uită să dea din puținul lor pentru o răstignire, un acoperiș nou sau pictarea unui altar. Liderii clerului te-au uitat și se bucură că nu mai poți să-i critici, preocupați fiind de alte sarcini lumești și spirituale, mai importante decât niște cuvinte acuzatoare, niciodată dovedite.
La ceas de mare sărbătoare, mă întorc cu față către Dumnezeu cerându-i milostenie și iertare pentru faptele tale considerate păcătoase, făcute cu voie sau fără de voie. Nu simt nevoia să mă duc în lăcașurile opulente, nici să mă spovedesc în față armatei de funcționari în sutane obscen de scumpe, care se gândesc nu la nevoile sărmanilor ci cum să se chivernisească. Astăzi biserica are cont de Facebook, preoții butonează iphonuri, clopotele se aud din difuzoare iar corul bisericesc înseamnă înregistrări pe you tube și nu voci evlavioase ale credincioșilor din eparhie. Din fericire mai sunt și câțiva sfinți părinți dedicați, capabili să respecte poruncile Mântuitorului fără să se prostitueze sfintind mașini opulente, case evazionate sau contoare de gaz. Datorită lor va mai dura ceva până la secularizarea neamului născut creștin și implementarea obligatorie a decadenței occidentale.
Tuturor concetățenilor mei, celor mulți și tăcuți, modești și harnici, dedicați și sinceri, le doresc un Paște Fericit. Și să fie fericiți…dacă pot!
