Uniunea Europeană era la intrarea în mileniul III pe un parcurs echilibrat și ascendent, reușind să contracareze tendințele de hegemonie economică și comercială a celor două superputeri economice, Statele Unite ale Americii și China.
În ultimii cincisprezece ani, în interiorul Uniunii era liniște, o acalmie relativă cu puseuri de rebeliune civică în Catalonia, scandalul sexual al lui Dominique Strauss-Kahn și criza migraționistă din 2015, dar sistemul funcționa și era, sau cel puțin părea, benefic pentru cele 28 de entități statale.
A venit momentul 29 martie 2017, când Regatul Unit a notificat activarea articolului 50 din Tratatul Uniunii și intenția sa de a părăsi asocierea statală fondată în 1949 prin apariția Consiliului Europei și în 1952 a Comunității Economice Europene, oligarhia politică britanică fiind sătulă să mai suporte tendința dominatoare a Franței și Germaniei, pe fondul permisivității și aroganței plină de suficiență a plutocrației infatuate de la Bruxel.
În Europa începeau problemele. Polonia și Ungaria încep să comenteze deciziile Comisiei și a Consiliului mișcând vocal în front, asta în timp ce demnitarii europeni se destrăbălau pe la chermeze cu iz aristocratic în stațiuni montane retrase și pe la întalniri de tipul G 7, 9 sau 20.
În 2019 începe ascensiunea gintei matriarhale la conducerea Uniunii Europene, cele doua instituții majore, Comisia și Parlamentul, fiind preluate de două femei cu o altfel de atitudine decât predecesorii lor. Și tot în anul 2019, asupra Europei se abate criza pandemică Covid-19, o provocare majoră gestionată impulsiv și haotic, dovadă clară că establishmentul Uniunii Europene nu era pregătit să gestioneze o criză medicală și socială cu prea multe necunoscute. Economiile intră în recesiune dar din seiful comunitar se pompează sume uriașe pe criterii discutabile, marile economii ale continentului supraviețuind crizei, în timp ce noile democrații postcomuniste bâjbâie prin neanturile incompetenței și corupției instituționalizate, prohodindu-și creștinește IMM-urile cu capital autohton.
Uniunea Europeană se confruntă cu contestări masive din interior iar în diverse țări populația iese în stradă solicitând anularea politicilor publice restrictive și abuzive. Europenii cu cetățenie franceza, olandeză, italiană sau germană cer ridicarea restricțiilor de tip fascist, renunțarea la botniță și respectarea libertăților fundamentale ale omului. Și când totul părea să o ia într-o direcție critică, Federația Rusă confirmă semnalele transmise de luni întregi și la 24 februarie 2022 invadează Ucraina, declașând o operațiune militară specială având ca scop protejarea populației de origine rusă din oblasturile estice ale Ucrainei.
Uniunea Europeană reacționează, în aceiași zi, printr-un comunicat comun al preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, şi preşedintelui Consiliului European, Charles Michel, cei doi lideri comunitari condamnând „în cel mai ferm mod cu putinţă agresiunea militară fără precedent a Rusiei asupra Ucrainei”, anunțând totdată noi sancțiuni ”masive și severe” împotriva Rusiei.
Începe exodul populației din Ucraina, milioane de oameni care se refugiază în fața conflictului armat către o Europă deja ușor sufocată de milioanele de migranți din Siria, Irak și Afganistan. Iar de ieri, 22 septembrie 2022, a început o nouă migrație masivă, cea a populației care refuzând mobilizarea parțială fuge din Federația Rusă către Occidentul deja saturat de migranți.
De ce se aplicau sancțiuni împotriva Rusiei la 24 februarie? Cine, cum și pe cine a manipulat în cele 212 zile de război, care sunt consecințele conflictului armat, a imixtiunii NATO si UE și efectele resimțite de cei 450 de milioane de cetățeni au Uniunii Europene, veți putea citi în următorul editorial care va fi publicat luni, 26 septembrie 2022.
„Arată-te puternic când eşti slab şi slab când eşti puternic.” (Sun TZU)
