Trăiesc și muncesc în acest oraș dintotdeauna și am rămas ancorat în realitatea băimăreană, asemenea țăranului analfabet care se teme să meargă târg, de frică să nu nimerească drumul spre casă. Cunosc mai mult de jumătate din concetățenii mei, procent care, în mod trist, scade în fiecare lună. Căci băimărenii din generația mea sunt tot mai bătrâni, tot mai bolnavi și tot mai puțini.

De ceva timp, mi-e tot mai dificil să urmăresc viața publică, dezgustat de nonvalorile considerate/decretate etaloane de viață. Alternativă simplă și directă ar fi refuzul de a mai deschide ordinatorul pentru porția de minciuni și manipulare iar în oraș, să umblu cu ochelari de cal. Ce treabă am eu dacă cineva conduce cu telefonul în mână, claxonează ca nebunul dacă respecți viteza legală, croșetează pe bulevard pentru a câștiga un loc mai în față la semafor sau pur și simplu, parchează pe prima bandă ca să-și ia zilnic cafeaua de la Pressco sau franzela de la Bizo?

Îmi doresc să nu fi fost atât de încăpățânat. Să nu fi refuzat invitațiile repetate din vari motive dar mai ales din dispreț față de fauna care populează partidele. Am servit în ultimii 20 de ani, în presă, politică și administrație, lucrând cu oameni pe care i-am respectat la început, pentru ca mai apoi să-i disprețuiesc pentru rapacitatea, lașitatea și mizeria lor morală. Am fost martor la promovarea impostorilor, bădăranilor mincinoşi sau grandomani, a parveniţilor ingraţi ajunși vanitoși și egoişti, imediat după cocoțarea lor într-o funcție sau demnitate publică. Ce tragedie…

Ani la rând i-am avut în fața mea, sub ochiul atent al camerelor de televiziune. Le simțeam mirosul fricii de a nu fi ridiculizați combinat cu damful sudorii acre al amantelor părăsite în grabă. Le-am cercetat ochii scufundați în orbite de bețivani, drogați sau dimpotrivă mici și porcini, înecați în grăsime. Fețele nebărbierite, cravatele neasortate, bărbiile triple, cămășile ce strangulau gâturile puhave, sacourile cu un număr mai mic peste burțile de lăuze, pantofii italienești încălțați pe piciorul gol. Unii aleși dar cei mai mulți numiți în funcții decidente, s-au ”remarcat” doar prin slugărnicie, obediență sau în cel mai rău caz prin cinismul specific oportunistului de carieră.

Mă gândesc la lista ambițioșilor care vor să se pună în slujba cetățenilor și am frisoane, la gândul că Baia Mare ar putea avea ca viitor primar, pe al treilea condamnat pentru fapte de corupție. Cu toate acestea, în cotloanele puterii se negociază intens, se trag sfori, se caută sponsori în mediul de afaceri, oameni dispuși să investească acum pentru ca ulterior să fie răsplătiți cu schimbatul becurilor, cârpitul străzilor sau paza tuturor obiectivelor publice din orașul secătuit de vlagă.

Cunosc cel puțin cinci persoane care ar fi demne și competente pentru a fi primari, oameni care sigur nu ar confunda contul din Trezorerie cu cel personal din bancă. Doar că ei nu se implică în politică. NU vor să aibă de-a face cu partidele mai preocupate să cheltuiască pe pamperși, menestreli de presă, consumații la localuri cu fițe sau plata sinecuriștilor. Ei nu sunt cetățeni de onoare ai orașului, nu au doctorate plagiate sau cumpărate și nici nu doresc să fie doar un nume pe o listă plătită.

Nu. Ei tac, întorc spatele dezgustați și își văd de viața lor, umiliți de nesimțirea care a pus stăpânire peste orașul lor. Al lor, nu al ”viniturilor” aduse de vânturile politicianiste ale sforarilor flatulenți.

”Dacă vrei să testezi caracterul unui om, dă-i putere.” (Abraham Lincoln)

Somogyi Attila