Speriați de pericolul prezentat în 1945 de Armata Rosie, liderii lumii libere au decis să ia măsuri. Fapt firesc dacă ne gândim că ei nu proveneau din rândul proletariatului social-democrat sau socialist, rupt în fund și decimat de primul război mondial.
Deși Germania era distrusă din punct de vedere economic, politic și social, în anul 1947, Anglia și Franța semnează Tratatul de la Dunkerque având ca obiectiv principal să nu permită Germaniei să devină, din nou, o mare putere militară. La mai puțin de un an, se semnează un nou tratat la Bruxel, Angliei si Franței alăturându-i-se Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. În același an încep negocierile cu Statele Unite ale Americii și Canada, scopul declarat fiind crearea unei Alianțe Nord-Atlantice, între Europa și America de Nord, fapt realizat prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, pe 4 aprilie 1949. Unde altundeva decât la Washington!
Imediat se schimbă obiectivul și scopul alianței care devine una anticomunistă, antimperialistă, creată ca replică, pretextul oficial, pentru amenințarea sovietică. Nu este clar despre ce amenințare era vorba, URSS având sfera ei de influență, agreată cu Statele Unite și Anglia la întâlnirea de la Yalta, dintre liderii celor trei țări. În plus, Stalin era ocupat cu epurările de după război și construirea industriei socialiste cu specialiștii furați din Germania nazistă. În realitate, în spatele tuturor alcătuirilor politice de dupa 1945, stau interesele grupurilor transnaționale din industria armamentului, cu predilecție cele americane care au alimentat al doilea război mondial.
Abia în 1955, Nikita Hrușciov decide înființarea Pactului de la Varșovia, numit oficial ”Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală”, în fapt o alianță militară a țărilor socialiste din estul Europei, având ca scop declarat apărarea împotriva amenințării venite din partea alianței NATO, alianță militară fondată în 1949. În fapt, crearea Pactului de la Varșovia a fost determinată de atitudinea belicoasă a SUA care începuse izolarea economică și politică a blocului socialist, ”vânătoarea de vrăjitoare” a comunistilor în propria țară dar și de integrarea Germaniei de Vest remilitarizată în NATO, nu întâmplător la data de 9 mai 1955. O zi cu profunde semnificații pentru statul sovietic, Ziua Victoriei împotriva nazismului german.
Concluzionând pe scurt, occidentul temător de riscul repetării scenariului german din perioada interbelică, decide să formeze o alianță ulterior confiscată de Statele Unite. Liderul autoproclamat al ”lumii libere”, cu interese majore in reconstrucția Germaniei, schimbă ținta alianței care din una defensivă, economică și socială, devine un promotor al valorilor democratice, ”garantând” libertatea și securitatea membrilor săi, prin mijloace politice și militare. A fost începutul unei ere denumite războiul rece, patru decenii, între 1949 și 1989, în care prosperitatea umanității a devenit un efect secundar al escaladării cursei înarmărilor.
NATO devenea astfel brațul înarmat al lumii libere și democratice, sub tutela SUA care era nu doar cel mai mare contributor financiar ci și cel mai dispus să trimită trupe americane în zonele de interes astfel încât la căderea ”cortinei de fier”, NATO cuprindea un număr de 15 țări, din care 13 europene. Decăderea Uniunii Sovietice, care nu mai putea controla militar statele socialiste din sfera sa de influență, a dus la desprinderea acestora din Pactul de la Varșovia, organizația fiind oficial dizolvată la 1 iulie 1991, la Praga.
Oare odată cu dispariția statelor socialiste din Europa de Est, dezmembrarea Uniunii Sovietice și dizolvarea Pactului de la Varșovia, nu se anulase și rațiunea existenței NATO? Logic, când inamicul fizic sau ideologic dispare, ce sens mai are să menții o alianță activă, fie ea politică și militară? Cum de a fost posibila desființarea în 1977 a organizației SEATO, tratat militar defensiv condus de SUA împotriva pericolului comunist din Asia de Sud-Est iar cea a NATO…nu?
Răspunsul este complex dar adevărul simplu exprimat este logic. Statele Unite ale Americii au nevoie de un instrument de tip ”colonial”, evident politic și militar, prin care să domine spațiul european, devenit cel mai competitiv concurent economic al lor. O Europă divizată, fără o strategie de apărare proprie, fără armată și cu rivalități istorice remanente, este în mod cert o victimă sigură în fața manipulării marionetelor de la Casa Albă, exponenți și servitori ai colosului industrial militar mondial.
Ce beneficii reale are o Românie cu 9 baze militare NATO pe teritoriul ei, mii de hectare cedate complexului militarist, 5 mii de militari NATO pe teritoriul ei și o clasă politică obedientă, lichefiată de plăcerea de a face sluj în fața yankeilor? Cât de mare este pericolul unei expansiuni rusești, țară trezită cu bazele militare NATO la granițele sale dar mai ales, cu ce a contribuit NATO la dezvoltarea noastră economică, intrarea în Spațiul Schenghen sau anularea umilitoarelor vize americane…în curând…
”Vom sprijini NATO chiar dacă se va opune hotărârii noastre. Vom sprijini NATO chiar dacă se va opune hotărârii noastre.” (Victor Martin)
Somogyi Attila
Foto: evenimentul istoric.ro
