Am senzația că trăiesc într-o lume distopică în care imbecilitatea, servilismul și obediența personală sunt apanajul predilect al politicienilor locali. Suntem la o aruncătură de băț de un război care aruncă Europa în recesiune, fermierii rămân cu bucatele pe câmp datorită prăbușirii piețelor, banii europeni au devenit o himeră, bastarzii urmașilor Mariei Tereza ne arată din nou dosul, iarna bate la ușă și prețurile o vor lua razna dar nouă ne pasă de petreceri și risipirea banilor publici.
Baia Mare arată ca un personaj burlesc dintr-o piesă imediocră, scrisă de un bețiv drogat. Un individ caricatural și obez, caraghios în extravaganța sa, grotesc în vulgaritatea opulenței afișate, un fel de playboy ratat, care bea pe datorie și umbla prin crâșme, la tapat prietenii …pentru un pol. Iar când află că în parcul orășănesc va fi mare sindrofie, împrumută un frac cu două numere mai mici de la un coleg burlac, niște pantofi cu ghetre dați pentru pingelit la cizmarul din colt iar pentru a-și acoperi capul unsuros vânează un joben uitat de vreun bogătan amețit de amantă, obiect lăsat la restaurantul din buricul târgului.
Avem milioane de lei datorie, facturi neplătite ajunse la termen, procese în care pierdem bani pentru a alimenta orgoliul administrativ al edililor, credite de rambursat, studii de fezabilitate inutile de plătit, birocrație excesivă și funcționari obraznici. Dar nu contează, fala și cultul personalității ne orbesc până la a vedea cocina în care trăim ca fiind un soi de Taj Mahal balcanic. Deși orașul geme de miasme fetide, cartierele sunt acaparate de șobolanii care scurmă în casa scărilor, caii țigănești se baligă pe trotuare și pasc în sensurile giratorii, beizadelele drogate fac drifturi în parcările centrelor comerciale, o imagine care seamănă tot mai mult cu ghetourile din lumea a treia sau filmele comerciale pentru tâmpiți.
Sunt siderat. De ani de zile spun că sărbătorile orașului trebuie organizate de Consiliul local și nu de Primărie. Că în țări și comunități civilizate, costurile sunt suportate de mediul de afaceri iar cetățenii se implică și participă la organizarea evenimentelor, fiecare an având o altă tematică. Doar că vorbesc în van iar suinele și babulinele din adunarea orașului ne sfidează cu un dispreț direct proporțional cu obezitatea afișată. Cu un cor de grohăieli, onorabilii fără onoare și cioloană vertebrală, au validat un nou jaf al bugetului comunitar. Vrem sărbătoare au țipat ei, în delir…, cu castane de import, cântărețe expirate, folcloriste buiace și muzică de operă. Adică dacă-i bal, apoi bal să fie iar tarabele să producă din nou fripturi și meniuri mirosind a urină și jeg.
Mă întreb, domnilor consilieri, cât costă demnitatea unui reprezentant al cetățenilor? Niște contracte pentru o firmă mascată aflată în posesia familiei? Sau poate un teren sau un PUZ prietenos alocat unui anume dezvoltator imobiliar prieten? Ori doar angajarea unor fini sau afini, în generosul aparat de specialitate criticat, dar tot mai obez în fiecare an?
Mi-aș dori să fiu CALIF doar o singură zi, ca in poveștile Sheherezadei. Să vă iau la puricat conturile, proprietățile, declarațiile de avere false, activele și pasivele trecute pe cunoștințe și membrii de încredere ai familiei. Iar apoi să vă pun la stâlpul infamiei pentru a vă vedea scuipați, de cetățenii orașului eliberat de sub spectrul nemeșismului de tip rural. Nu aș permite lapidarea căci ar fi dureros de puțin. Dar v-aș conduce la penitenciar cu fanfara orășănească cântând marșuri funebre.
„Orice om are un preț, dar nu e întotdeauna în bani.” (John Wyndham)
Somogyi Attila
