Se întâmplă ceva deliberat și premeditat. ”Bastarzii” austrieci sclivisiți și fără peruca aristocrată, urmași frustrați ai gloriei imperiale apuse de un secol, ne-au trântit ușa în nas.

Țărănoii din arcul carpato-dunăreano-pontic nu au ce căuta în spațiul Schenghen în opinci sau gumari, atâta timp cât încă își sufla nasul cu degetele și își șterg apoi mucii de dosul izmenelor. Chiar dacă au Mercedesuri, vile cu jacuzzi, acțiuni la Erste Group sau cabană în Schoenberg-Lachtal din Districtul Murau. Pentru ei rămânem tot niște amărâți de auslanderi, specie inferioară bună de pus gresie și faianță, încărcat gunoiul și spălat la cur bătrânii neputincioși.

”Mars naar het boerenhuis” și trageți ușa după voi că puțiți a usturoi și nespălat, este mesajul ”canțălarului” austriac, ca răspuns la retorica jenantă a europarlamentar român, acel papagal pensat și vopsit care credea că ieri și-a trăit momentul de glorie.

”Mijn overgrootvader was Unteroffizier, terwijl de jouwe mest opruimt” a fost concluzia țuțărului vienez, ca răspuns la încercarea românească de ștergere a distanței sociale între cei doi presupuși combatanți din Marele Război, unul comandând un pluton de tirolezi celălat responsabil cu bălegarul de la manutanța regimentală.

După anunțarea respingerii la vot, individual dar și la pachet cu frații de peste Dunăre cu cefele late, spațiul media a explodat. Mai întâi au venit analiștii care nu găseau explicație legală la motivele invocate de nepoții anschlussului incestuos. Au urmat sociologii care au bânguit ceva despre o posibilă depresie națională în urma refuzului, urmați de politologii aflați pe ștatele de plată ale trusturilor de presă, specialiști care au completat ghiveciul de presupuneri, invocând începutul sfârșitului armaghedonic al Europei unite.

În realitate așteptam punctul de vedere oficial al președintelui, care… într-un final, a citit optimist și prin de încredere concluzia zilei: ”România nu se oprește aici. Aderarea la Schengen este obiectivul nostru strategic și nu ne vom opri până nu îl vom atinge”

De fapt cunoaștem realitatea. Germanii nu ne vor în Uniunea Europeană considerându-ne niște oieri primitivi, olandezii ne reproșează corupția instituțională, francezii s-au săturat de lipsa autostrăzilor, belgienii reclamă comportamentul europarlamentarilor noștri care continuă să-și șteargă pantofii de prosoapele hotelurilor bruxeleze. De fapt, dacă 15 ani ne-am asumat rolul de slugă, ce argumente aveam să cerem primirea la masa din sufragerie a aristocrației europene, doar pe motiv că ne-am lăsat amprentele prin debaralele și hypermaketurile lor.

Îmi vine să râd la apelurile de a boicota băncile, magazinele, benzinăriile și produsele austriece, pe motiv că ne-au tras un șut în cur. Chiar credeți că baștanii din Consiliu, Comisie și Parlament nu au nimic de a face cu tragicomedia asta?

Nu mă pot înfuria pe UE doar pentru că trebuie să-mi continui umilința parcursului european, stând la coadă în Petea sau la Borș. Ne-am făcut-o singuri în ultimele două decenii, atunci când la fiecare patru ani am dat țara pe mâna noii elite politice cu doctorate plagiate, izmene roșii, galbene sau verzi și prostata mărită. Într-o țară a privilegiaților și sinecuriștilor, nu ne-am pus o întrebare simplă legat de averile imense adunate în timp de modestul vameș român, fie el șef de tură sau șef de regională ajuns mai apoi ministru. Uitați-va la proprietățile magistraților, vameșilor, polițiștilor, băieților din servicii și administrație,.. și veți vedea unde s-a dus o parte semnificativă din miliardele deturnate de la autostrăzile României și a pădurilor vândute austriecilor.

De refuzul recent nu este de vină doar Guvernul sau clasa politică. Suntem de vină și fiecare din noi, separat și împreună, pentru că acceptăm cârpăceala în care trăim, rod al descurcărelii tradiționale atât de apreciate în subcultura actuală. Ori poate au aflat austriecii de cimitirul eroilor din primul război mondial, loc abandonat și lăsat de izbeliște la doar doi pași de mănăstirea Prislop din Maramureșui voievodal…

“Adevarata umilinta nu consta in a spune: “Sunt nevrednic”, ci in a le da dreptate celor care-ti spun in fata: “Esti nevrednic.”