Acest material este unul atipic dacă e să dau un ochi spre genurile presei scrise. Niciodată nu am crezut că va veni un moment când voi ajunge să scriu despre mine. Întotdeauna am ținut la distanță familia de colegii din presă, de subiecții mei pentru că așa era normal, firesc, să-i protejez. Ceea ce s-a întâmplat astăzi m-a făcut să mă răzgândesc și să vin în fața cititorilor cu evenimentele prin care am trecut.

M-am infectat cu SARS-CoV-2, primele simptome apărându-mi miercuri, 3 februarie, mai exact un curs de nas, iar în zilele următoare ușoare dureri de cap, care au trecut de la sine. Nu mi-am pierdut gustul și mirosul, nu am făcut febră și nu am avut alte simptome. Având în vedere că nu am mai fost răcită de la vârsta de 15 ani, iar acum am 44, și văzând că nu-mi trec secrețiile nazale, luni, 8 februarie, am făcut acasă două teste rapide care mi-au ieșit pozitive.

Ca un părinte responsabil ce sunt, am anunțat medicul de familie. Mi-am luat băieții, -pe cei doi fii ai mei-, și am mers la Spitalul de Boli Infecțioase din Baia Mare. Aici s-a făcut evaluarea. Teste rapide, PCR, analiză de sânge și rază la plămâni. Medicul care a citit raza, făcută de toți trei, a descoperit că băiatul cel mic are urme pe plămâni și de aici am dedus că el a fost primul din familie, infectat cu SARS-CoV-2. Norocul nostru a fost că nu am intrat în contact cu nimeni, în acele zile și așa suntem cu conștiința împăcată. Ulterior, rezultatele PCR ne-au arătat că suntem pozitivi, iar celălalt copil e negativ. Am intrat în izolare.

Sâmbătă, 13 februarie, am făcut din nou teste rapide acasă, iar rezultatele au fost negative la toți, deci noi de fapt eram pe final de boală. Duminică, 14 februarie, uriașul meu avea gâtul roșu și l-am dat cu decasept, pe lângă ceaiuri cu lămâie, Redoxon, citrice etc., iar luni, 15 februarie, a început să facă febră. 37,6 apoi 37,9 apoi 37,3 oscilantă, cu creștere sau scădere bruscă. L-am monitorizat în permanență și am ținut legătura cu medicul de familie. Astăzi, la ora 01.20, febra a fost de 37 grade C și așa a rămas până spre dimineață când a crescut la 37,6. La ce mă puteam gândi? Că a băut ceva rece? Că e infectat și el cu COVID? Ce tratament să ia? O necunoscută clară…

Astăzi, la ora 08.19 am sunat la 112. Mi s-a făcut legătura la Dispeceratul Serviciului Județean de Ambulanță (SAJ) Maramureș. Conform protocolului eu, ca și persoană depistată pozitiv, izolată, cu două teste negative-ulterior făcute acasă, nu aveam cum să-mi ajut altfel copilul decât ducându-l la spital pentru o evaluare, conform și cu recomandarea venită din partea medicului de familie. A venit o ambulanță și pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor de la SAJ Maramureș pentru omenia de care au dat dovadă. Am plecat cu fiul meu, contact direct, spre Spitalul de Boli Infecțioase.

Am fost invitați să intrăm într-una din rezervele pe care le au în camera de gardă. La un moment dat și-a făcut apariția o doctoriță, care s-a prezentat: ”-Berinde Gabriela, medic rezident anul III.” Am privit-o cu admirație gândindu-mă că e pe baricade, în linia I, în vreme de pandemie și nu a plecat din țară. A rămas cu noi, lângă noi, pentru noi… Din păcate asta a cam fost tot pentru că în secunda în care a început să vorbească…m-am îngrozit. Tupeu, nesimțire, jigniri, un adevărat ”cockteil Molotov” pentru mine, care s-a declanșat în interiorul meu. S-a uitat în ochii mei și m-a întrebat despre simptome. Când, cum au apărut, ce tratament a primit, iar la final s-a întors spre fiul meu și i-a spus flegmatic: ”-Auzi, așa e și soacra mea, ca ea! Doar ele vorbesc. Să te ferești, că nu se știe niciodată ce-i cu ele” s-a întors spre mine și mi-a spus: ”-E mare, nu? Câți ani are? Ce, nu știe să răspundă ce are? El e pacientul!”. Pentru o fracțiune de secundă am fost șocată, nu o mai auzeam ce-mi zice, apoi i-am răspuns: ”-V-ați uitat în ochii mei și m-ați întrebat de simptome și tratament…Sunteți bine?” Ce a urmat nu vreți să știți. Meliță e puțin spus… Și a plecat.

A revenit după câteva minute spunându-mi că nu-i poate face evaluarea și să-l duc la Județean pentru CT, că doar sunt cu ambulanța. Hm…ambulanța văzută pe post de taxi…de medicul rezident anul III…Serios?…Mi s-a ridicat tensiunea… Am ieșit pe hol, unde din nou m-a repezit. Am explodat! Am întrebat-o dacă a învățat pe băncile facultății Psihologia pacientului și dacă își mai amintește ceva…Apoi i-am promis că o fac…vedetă…, dar între timp m-am răzgândit…Dacă i-aș face un linșaj mediatic aș fi ca ea…Așa că am ales această variantă de scriitură.

Ca și tratament, rezidenta, i-a recomandat fiului meu augumentin de 500 de mg…Fără să-i pese dacă a mai luat sau nu, acest tip de antibiotic, fără să conteze gramajul și greutatea lui… Augumentin de 500 mg … pentru cei mici … Serios?…Și cam atât a fost recomandarea verbală în ceea ce privește tratamentul…Fiul meu are 17 ani și e un mic bărbat, iar în 2 martie împlinește frumoasa vârstă de 18 ani. Deci cum, 500 de mg?

Am trecut peste absolut tot, am pus mâna pe telefon și am sunat o doctoriță care muncește în spital fiind extrem de apreciată de pacienții tratați de ea precum și de copiii mei. Acesteia i-am spus că nu mă mișc din unitatea medicală până nu îmi vede copilul, până-i face o evaluare corectă.

Între timp, rezidenta a revenit și m-a întrebat tot pe un ton flegmatic: ”-Dar cine sunteți?”. Cu o voce joasă, i-am răspuns: ”-Sunt o simplă mamă!”, ”-Cunoașteți lume din spital, văd! Deci cine sunteți?” a insistat ea, ”-Un simplu jurnalist și atât!”, i-am răspuns.

Doctorița, pe care am rugat-o frumos să-l evalueze, căreia îi mulțumesc, a venit și l-a consultat, apoi i s-a făcut raza la plămâni și PCR-ul. Tusea fiului meu este una iritativă, alergică. Astfel că, ne-a dat Claritin. Medicul rezident anul III nu și-a dat seama de acest aspect…despre tuse…nimic. Ce bine ar fi fost pentru ea să acceptăm augumentinul de 500 mg și să plecăm cu ambulanța la Județean… I s-a mai stabilit ca și antibiotic Klacidul, să continuăm cu administrarea paracetamolului, a Robitusinului, a Redoxonului și a vitaminei C. Mâncare, citrice, lichide.

Eu am trecut pragul acestui spital ca mamă, nu ca și jurnalist și foarte mulți ani, în care am fost acolo cu copiii, nu a știut nimeni cine sunt, că sunt jurnalist și ziarist 24 h din 24 h. Am admirat din umbră cadrele medicale care au intrat în contact cu mine și copiii mei în toți acești ani. Le-am admirat pentru devotament, dăruire și profesionalism. Astăzi, am rămas cu un gust amar. Dacă acesta este viitorul medicinei românești atunci e vai de noi…

Doresc pe această cale să vă fac să înțelegeți, dragi părinți, că e foarte important să vă cunoașteți copiii. Să știți care tratamente le fac bine și care nu. Să-i spuneți medicului ce vă deranjează atunci când vă dă un tratament, dacă e nou sau dacă unul din medicamente nu e benefic copiilor voștri. Să militați pentru ei și sănătatea lor fără temeri. Să răspundeți prompt și să fiți fermi. Să fiți respectuoși și nu nesimțiți, dar să nu renunțați la instinctul vostru și la ideea că voi sunteți cei care vă cunoașteți cel mai bine copiii. Instinctul matern pe mine nu m-a înșelat niciodată. Și nici acum…

Ana AVRAM