Nu mai sunt cetățean al Municipiului Baia Mare și… în mod firesc și după logica administrativă, nu ar trebui să mă intereseze căci sunt, nu-i așa, o ”vinitură” adusă de valul impetuos al socialismului post stalinit. Dar nu mă pot abține și de fiecare dată urmăresc lucrările consiliului local, asemenea unui ”drogat” ce tremură pentru o doză de anfetamină.
Scriu acest editorial în timp ce ascult prestația cuvântătorilor, din ograda eronat denumită anul trecut ca fiind ferma animalelor. Cer scuze pentru analogia nefericită și retrag asociera făcută, pentru a nu jigni pe acei consilieri care sunt sublimi în tăcerea lor umilă, sau pe cei care în bâlbâiala lor penibilă îl citează/menționează in fiecare propoziție pe edilul șef al orașului.
Mă întreb dacă decidenții știu că aceste spectacole jalnice sunt dezavuate de băimăreni, cetățenii sabotând ședințele publice. Ei refuză să piardă timpul urmărind intervențiile hilare, mediocre, fals axiomatice și greșite filozofic, ale consilierilor sufocați de populism. Dovada este că la ora 13, doar 30 de internauți urmăreau lucrările unui deliberativ municipal, deja amețit după obișnuita introducere proustiană a beneficiarului erorii din Codul Administrativ. După 30 de minute, durata media a lecției de administrație și viață servită în mod generos și gratuit, numărul ”urmăritorilor ședinței s-a înjumătățit”, consecință a intervențiilor de tip lavaj al consilierilor specializați în montarea caloriferelor, vânzarea camioanelor, închirierea utilajelor sau beneficiari ai unor sinecuri bine plătite.
Ascultând limbajul, accentele și topica utilizată, atât de executiv cât și de cuvântătorii din deliberativ, aveam senzația că ascult o ședință a consiliului local din Spermezeu, Măciuca sau Curva, unități administrativ teritoriale românești unde ”elita” este compusă din suplinitorul gimnazial, referentul agricol, antrepenorul local proprietar de cârciumă și tovarășul Ion, fost președinte de CAP devenit domn după evenimentele din 1989. Dacă mai menționez și prețiozitatea în estimare a investitorului local confuz și retorica cu accent minoritar a președintelui de ședință, am toate argumentele să evaluez evenimentul ca fiind o piesă de teatru radiofonic în care vicele un vremelnic preș, secondat de ”sufleura” generală, se produc pe scena virtuală cu aplombul unei trupe de amatori, cu restanțe salariale mai mari decât ale sportivilor de la Minaur.
Oare cât va mai continua acest simulacru de democrație civică în format virtual, procedură sufocată de erori tehnice, bâlbe pretins competente și îndemnuri repetate de ”a se da drumul la voting”, de parca ar fi o seară liniștită de Bingo din anii 90.
Trăim consecințele unei democrații absurde, în care un sfert din cetățeni decid primarul, iar câteva mii pe consilierii locali. Municipiul nu va progresa cât timp mediocritatea își arogă statut de elită, avocatul fiind contrazis de camionagiu, profesorul de comerciant iar instalatorul joacă rol de bufon de serviciu.
Profund dezamagit și convins că îmi pierd timpul, prefer să nu mă mai gândesc la consilierii servili care vor și acceptă să presteze in virtual, posibil pentru a putea să-și accentueze obezitate mâncând în timpul ședinței, fumând și bând cafele în birouri obscende opulente sau să-și scobească la liber nările, în timp ce-și freacă izmenele de scaunele directoriale recent dobândite.
Dacă ar exista un mercurial al valorii prestației consilierului local, probabil că prețul ar fi mai redus decât indemnizația încasată pe o ședință. Fără onoare în comportament, competență în acțiune, responsabilitate în gândire și respect față de demnitatea publică, ”distinșii” aleși rămân doar niște sinecuriști, al căror vot se negociază individual și în grup, pentru o funcție, o sfoară de teren în intravilan, un contract de prestări servicii, un BCF sau un set de anvelope de iarnă.
Ce vremuri triste trăim dacă civilizația post rurală a devenit etalon al normalității, într-un spațiu urban decimat de toleranța inexplicabilă a unei comunități îngenunchiate.
Unii oameni au demnitatea ambiţiei lor, alţii a situaţiei lor, cei mai puţini demnitatea persoanei lor. (Nicolae Iorga)
Foto: ARHIVA
