”Oamenii adevărați își apără onoarea și nu viața, se tem de vicii nu de inamici, caută să satisfacă cerințele celorlalți dfără a se gândi la interesele personale” (proverb sanscrit)
Aud prea des, mai ales în ultima perioadă, expresia ”demisia de onoare”. Dar ca să poți demisiona trebuie să ai în primul rând onoare. Expresia a fost aruncată în derizoriu de jurnaliștii fără vocație având cultură de internet sau youtube, politicieni agramați sau analfabeți funcționali cu studii la facultăți obscure, analiști politici mercenari cu facturile plătite de mogulii din presă. Lipsesc din peisaj militarii care ajunși în politică își pierd onoare, medicii care și-o pierd odată cu încălcarea principiilor hippocratice privind îndatoririle morale în exercitarea profesiunii, magistrații corupți care au renunțat la onoare orbiți de ideea superiorități ca grup social de elită.
Filologii definesc onoarea ca fiind expresia probității morale a unui individ. Onoarea presupune cinste, demnitate, corectitudine, mândrie. Vedeți așa ceva la marea majoritate a parlamentarilor sau miniștrilor noștri. Nu poți avea onaore dacă ești incompetent, mincinos, fără coloană vertebrală, aservit, coruptibil sau incult. Onoarea este un atribut ce excede măreția afișată de deputatul papagal care-și uită obligațiile. Pozele cu familia pot genera și cerși emoție pe social media, dar nu pot repara sau da onoare cât timp ai datorii. Nu-i așa, domnule deputat?
Demisa de onoare se definește ca fiind poziția unui demnitar de rang înalt, militar sau magistrat, șef din administrația centrală sau locală, orice funcție din sectorul public care pleacă din poziția sa administraytivă în urma unor evenimente sau fapte grave petrecute în subordinea sa, de care nu este vinovat direct. Sunt exemple de miniștri și demnitari înalți din țările civilizate care au plecat pentru asemenea motive, dând dovadă de onoare prin asumarea faptelor subordonaților săi. Un ministru francez spunea…” dacă așa ceva se întâmplă în ministerul meu( n.a. era vorba de interne) însemană că nu am făcut destul, sau nu reușesc să impun un concept de corectitudine și cinste. Și pentru asta trebuie să plec și să las locul unui om mai potrivit”.
În politica balcano-fanariotă-dâmbovițeană au fost foarte puține demisii de onoare. Un astfel de exemplu a fost deputata Mona Muscă, vicepreședintă a PNL și ministru al culturii. După apariția unei copii a angajamentului de informator al Securității, semnat în vremea studenției, nu au apărut și informări scrie ulterior, politicianul care avea unul din cele mai mari procente de credibilitate în perioada anilor 2004-2007, a demisionat. “Mă retrag din viața politică, dar și din viața publică. Este o decizie definitivă și nu revin asupra ei”, a spus femeia politician pe care mulți o vedea ca președinte al României.
Și eu am trecut prin această experiență în anul 2014. Când am preferat să plec prin demisie de onoare, dintr-o poziție publică, ca răspuns la acțiunile unui om care și-a încălcat cuvântul și principiile clamate.
În România de astăzi există prea puțină onoare, de aceea politicienii nu pleacă din scaunele de demnitari, militarii intră în politică cumulând pensia de serviciu cu indemnizația de conducere, magistrații pensionați intră în avocatură apărându-i pe interlopii condamnați anterior tot de ei, medicii în practica privată care o lipesc de postul păstrat la stat. Dar cel mai elocvent exemplu îl constituie Curtea Constituțională, populată în marea sa majoritate de fosile politice numite de partide, indivizi care sunt deasupra legii și a lui Dumnezeu. Lipsiți de onoarea, cei mai mulți dintre ei, refuză să plece în profida criticilor și opiniilor existente în spațiul public, alegând să moară de bătrânețe, nu de rușine, în scaunele opulente ale CCR.
În țara noastră va exista normalitate și vom putea vorbi de onoare atunci când politicianul se va teme de electorat, funcționarul public va respecta cetățeanul, presa va fi liberă și nu aservită, magistrații vor renunța la poziția olimpiană iar militarii vor fi respectați pentru devotamentul lor. Când milioanele de români plecați la muncă se vor întoarce în țară. Deocamdată găsim mai multă onoare într-o gospodărie țărănească, unde truditorul cu palmele crăpate, nu moșierul vremurilor noi cu zeci de mii de hectare și sute de tractoare luate cu credite dubioase, rânește bălegarul și sapă mălaiul. Pentru a da mămăligă neamului…
”Poţi fi bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, poţi fi umil sau puternic, urât sau iubit, dar nu poţi trăi fără onoare.” (Alberto Vazquez-Figueroa)
Somogyi Attila
